Ce fac cu viata mea?

Nu mai reusesc sa exprim ce simt, n-am mai vorbit de-adevaratelea despre lucruri de genul asta de mult timp.
In adolescenta m-a macinat in permanenta intrebarea "ce fac cu viata mea", un fel de constiinta de sine apasatoare si derutanta. Din momentul in care, pentru prima oara, mi-am spus "exist", n-am mai avut pace. Ma trezisem definitiv intr-o lume al carei mers depasea puterea mea de intelegere. Niciodata n-am inteles cum oamenii din jur par sa-si duca existenta in deplina impacare cu datele problemei si mai ales, cu certitudinea a ceea ce este bine/rau, necesar/degeaba.
La facultate invat ca principiul de baza in psihologia clinica este utilitatea - ii spui pacientului nu adevarul, ci ceea ce are nevoie sa auda, ceea ce este util pentru el din punct de vedere adaptativ.Viziunea unui cabinet de terapie caldut in care sa repar circuitele defecte/-uoase 'din punct de vedere adaptativ in mintea unui biet om cu nervii la pamant, m-a indepartat pentru totdeauna de vocatia de 'soul-mender' la care visam in adolescenta.
Dupa o gramada de ani petrecuti prin scoala care m-au instruit cum sa servesc sistemul cat mai eficient, viziunea mea asupra sistemului este aceeasi ca la 17 ani. Societatea a devenit o fiinta care te inghite din fasa, o masinarie in care ne unim eforturile pe benzi rulante, totul in numele progresului, al bunastarii, etc. Uita-te de tine, nu-ti mai ramane timp sa reflectezi asupra unicului si de neinlocuit rost pe care il ai in Univers, nu-ti ramane timp sa te bucuri de ceea ce ti-e dat sa atingi in aceasta viata. Bilantul costuri/beneficii nu este tocmai satisfacator, lucrezi intreaga viata pentru a-ti asigura un acoperis deasupra capului, hrana si accesorii care te mentin capabil sa continui sa lucrezi pana te uzezi in cele din urma si fizic, fiind apoi inlocuit de forte proaspete.
De fapt nu din cauza asta nu pot dormi noaptea, e altceva. E vorba de iluziile cu care am fost hraniti si-apoi continuam singuri sa traim la fel. Am vazut de curand "Cold Mountain", film deloc spectaculos.. dar mi-a amintit ca nu stim ce inseamna destul. Timp de atatea generatii oamenii munceau cu totii pe branci doar pentru un colt de paine, buni si rai, cu frica de Dumnezeu sau fara, facand in acelasi timp arta, copii, implinindu-se spiritual prin mijloacele aflate la indemana. Astazi lucrurile s-au complicat peste masura: faci bani, niciodata destui, il cauti pe Dumnezeu, cauti sa afli cine esti.. daca te simti neimplinit incerci si yoga si ikebana, daca ai nevoie sa te conversezi despre derizorius mundi asculti Deftones, daca vrei o schimbare iei concediu, urci pe munte, iti dai seama de simplitatea adevarului, te intorci si te conformezi din nou vietii mondene. Unde se intalnesc astea? Si cand? Si mai ales cum?
Off... Am nevoie sa invat sa pun gandurile in ordine si sa le duc pana la capat. Altfel ma tem ca n-am reusit sa exprim mai nimic in toate aceste randuri. Cer ajutor pentru a inceta sa ma intreb ce fac cu viata mea .