Toată domnia lui Carol al II-lea a fost umbrită de activitatea Mişcării Legionare. Aceasta începuse prin 1927, ca o mişcare de protest împotriva clasei politice române şi a situaţiei socioeconomice postbelice. A fost o iniţiativă a noii generaţii, iniţiativă care de la început a avut un caracter mistic religios, creştin ortodox – de unde şi numele pe care şi l-a luat de „Legiunea Arhanghelului Mihail” – cu nuanţe naţionaliste exacerbate şi cu idei de reformare morală a societăţii, dar mai ales cu o puternică orientare anticomunistă.
Conducătorul ei, Corneliu Zelea Codreanu, cu tată polonez (se numea Zelinski) şi o mamă germană, era un bărbat înalt, frumos, cu nişte ochi albaştri pătrunzători, şi un păr ondulat. Avea obiceiul deseori când nu purta cămaşa verde, să se îmbrace în haine ţărăneşti, aşa cum aveau obiceiul şi ţărăniştii Ion Mihalache şi Marin Piţigoi. Avea o carismă deosebită, graţie căreia a ajuns sub titulatura de „căpitanul”, şeful absolut al legionarilor şi una din principalele atracţii pentru tineret, deşi în 1924 – pe când era avocat – asasinase la Iaşi pe prefectul Constantin Manciu, ceea ce ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă.
A fost un mare maestru al manipulării maselor, mai ales al tinerilor, prin discursuri înflăcărate, ceremonii spectaculoase, folosirea simbolurilor religioase şi a uniformelor paramilitare (emblematicele cămăşi verzi), diferite insigne şi medalii, ca şi printr-o propagandă intensă prin afişe şi o presă incendiară. Curând, mişcarea lui s-a transformat într-o organizaţie politică denumită „Garda de Fier”, care a fost influenţată şi apoi dirijată şi chiar infiltrată de mişcarea naţional socialistă germană a lui A. Hitler, ceea ce i-a conferit un violent caracter antisemit, mai agresiv decât cel al partidului lui A.C. Cuza. Mulţi percepeau Garda de Fier drept coloana a cincia a nazismului în România, și erau revoltaţi de faptul că a promovat crima ca armă politică, prin asasinarea lui Manciu de Cornelia Zelea Codreanu, a lui I.G. Duca de către Nicadori, şi a dizidentului legionar Mihai Stelescu, în 1936, de către un grup de ucigaşi condus de Ion Caratănase, care s-a autodenumit Decemvirii. Primul ambasador sovietic în România, când a părăsit România, i-a spus Didinei Cantacuziono (care a povestit apoi părinţilor mei) că reuşise să infiltreze Garda de Fier cu oamenii săi. Cu acest prilej i-a trântit o butadă: „tomatele, înainte de a fi roşii, sunt verzi”. Părinţii noştri au avut grijă să ne demonstreze clar aspectele negative ale acestei mişcări şi în felul acesta am scăpat să cădem în capcana propagandei lor atrăgătoare, dar şi mistificatoare, în care au căzut mulţi tineri, unii dintre ei cu o deosebită valoare, amăgiţi de programele lor reformatoare şi moralizatoare, ca şi de caracterul ortodox naţionalist al ideologiei lor.
