Cea mai frumoasa duminica...

Dap...Fiind in concediu de ceva timp,am incercat sa profit la maxim de el,si m-am pricopsit cu o raceala crunta care nici acum nu-mi da pace(fiind plecat putin la Brasov la niste prieteni apoi pe la tara la ai mei)..cred ca la intoarcere m-a prins curentul,am baut rece>D>..chiar nu mai stiu.

IN FINE...Si dupa cum ziceam am fost tintuit la pat trei zile nemaiputand sa fac absolut nimic,numai pastile,injectii...bla bla bla.Plictisindu-ma in casa de moarte si simteam ca o iau razna am hotarat sa ies putin din casa la o plimbare sa-mi mai descretesc fruntea,sa ma racoresc.
Zis si facut,m-am schimbat,m-am aranjat ,mi-am luat cheile si am iesit pe usa,parca eram fugarit de cineva
In timp ce mergeam pe strada am constatat ceva diferit,orasul avea alt miros,alta culoare,oamenii parca erau desprinsi dintr-un tablou viu colorat,se citeau pe chipurile lor,bucurie,veselie...totusi intrebandu-ma daca e real sau visez,ma intrebam daca e ceva in neregula cu ei sau cu mine.

Tot drumul parcus pana in parcul central,a fost pentru mine o oaza de racoare,de liniste...pur si simplu blocurile,cladirile,firmele,florile de marginea strazii,pana si cainii erau fericiti,toate terasele erau pline cu clienti pana la refuz,mame si tati cu odraslele lor de mana,ba cu trotinete,cu biciclete,cu inghetata,cu aparatul foto,de indragostiti nici nu mai comentez nimic de ei ca erau la tot pasul tinandu-se de mana,sarutandu-se...etc.
Aveam senzatia ca nu apartin locului,ca sunt strain intr-un oras desprins dintr-o poveste...si totusi era real,imi placea(era o stare de bine).
Ajuns in parc,erau sapte perechi de miri cu alaiul lor in spate,unde se filmau,isi faceau poze,copii se jucau fericiti,florile imi faceau cu ochiul si nu am rezistat tentatiei de a le mirosi,de a le mangaia,batranei simpatici tinandu-se de mana si povestind fel si fel de lucruri,fantana arteziana care era somptuoasa si era la inaltime,adunand in jurul ei multimea fotografiindu-se,bancile umplute la refuz,abia daca mai gaseai un loc unde sa te odihnesti,sa te racoresti de caldura topitoare,multi dintre ei nemaitinand cont si s-au pus pe iarba...da,iarba verde,copacii erau pentru multi un refugiu chair si pentru cateva minute.

Gasind un loc liber m-am asezat pe o banca,admirand peisajul mirific ce ma imbata,mi-am pus mp3-ul in functiune,si m-am apucat de citit o carte care se intituleaza "Statele lumii contemporane" de Serban Dragomirescu,carte ce vi-o recomand cu multa placere.
Fiind absorbit de lectura,la un moment dat fetita pe care o vedeti in una din fotografii,care statea langa fantana,s-a apropiat cu pasi sfiosi catre banca unde stateam si a incercat sa intre in vorba cu mine...timp in care ma uitam sa vad daca e cu parintii ei si observand ca e singurica...de aceea am sa postez un mic dialog ce a avut loc intre noi doi:

Fata-Ce faci ?
Eu-Bine!
Fata-Pot sa stiu si eu ce citesti,daca nu te superi?
Eu-Statele lumii contemporane!
Fata-Trebuie sa fie o carte foarte buna!
Eu-Intr-adevar...merita citita!
Fata- Fiecare persoana este diferita,asa cum e si o carte,o floare...!
Eu-Raman putin pe ganduri la aceasta fraza
Eu-De ce aceasta propozitie?
Urmeaza un moment de tacere intre mine si ea...
Pe chipul fetei am vazut un copil condamnat la suferinta,cata durere,cate lacrimi pe fata unei fetite de 9 ani.Azi am cunoscut suferinta pe care o traieste un copil de 9 ani,incerca sa-mi zambeasca dar trasaturile fetei o dadeau de gol, simteam suferinta prin ochii ei, zambetul fortat a dat-o de gol, nu invatase sa rada, sa glumeasca si sa se joace.S-a nascut atunci cand parintii nu erau pregatiti sa aibe un copil, mama o tanara care inca nu se maturizase suficient, iar tatal un tanar distractiv, care credea ca un copil o sa ii ‘fure’ noptile de distractie.
Dupa ce mama ei i-a dat viata, parintii au lasat copilul in grija bunicii (mama taticului) si au plecat in Italia "cica" sa munceasca sa faca un viitor celui mic.
Pentru ca ei inca nu erau pregatiti pentru o viata impreuna dupa cateva luni sau despartit, tatal cautandu-si de munca intr-un alt oras, iar mama a ramas ca femeie in casa la o familie de italieni.Mi-a spus ca o cheama Ana-Maria,ca are noua ani,apoi a izbucnit in plans si a luat-o la fuga...timp in care am strigat dupa ea,sa vad de ce a inceput sa planga si...dusa a fost.
Am trecut prin multe situatii delicate (cu adevarat) in viata.Devin atat de furios pe mine si atat de rusine imi e,incat,simt nevoia sa fac lucruri bune,minunate,sun sa imi cer scuze, iertare, caut greseli pana si acolo unde nu le-am facut.Vederea suferintei, a celor care o duc pe propriile picioare (sau mai rau, insa acela e un taram atat de dureros incat nici nu indraznesc sa vorbesc despre el) si, mai ales a celor DE LANGA CEI CARE O DUC PE PICIOARE e un fel de trezire la realitate, si ar trebui sa fie un moment in care viata, Universul, sa primeasca un „multumesc” pentru un dar pe care niciunul dintre noi nu stim sa-l intelegem, sa-l apreciem cu adevarat.Raman cu un gust amar in suflet pentru ca nu am facut nimic pentru Ana-Maria,sa incerc sa mai discut cu ea,sa o inteleg sau sa o ajut cu niste sfaturi.
Mi-am petrecut acea duminica pana seara tarziu in parc,satisfacut,multumit de iesirea mea dar si cu un gust amar pentru Ana.
A fost cea mai frumoasa duminica din ultimele trei luni,pe care cu siguranta nu o voi uita,insa si acum ma gandesc la suferinta acelei fetite...offf!

POVESTE
”Un tânăr nor se născuse în toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp să crească însă acolo, că un vânt puternic a împins toţi norii înspre Africa. De îndată ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare strălucitor scânteia pe cer şi întinse sub nori, se răsfăţau dunele aurii ale Saharei. Cum în deşert nu ploua aproape niciodată, vântul a continuat să împingă norii către pădurile din sud. Între timp, aşa cum se întâmplă şi cu tinerii oameni, tânărul nor a hotărât să-şi părăsească părinţii şi vechii prieteni ca să descopere lumea.
“Ce faci?” a strigat vântul. “Deşertul e la fel peste tot. Întoarce-te lângă ceilalţi nori şi o să megem toţi în Africa Centrală, unde sunt uimitori munţi şi arbori!”
Dar tânrul nor, un rebel înnnăscut, a refuzat să-l asculte şi încet a lunecat până a găsit o briză blândă şi generoasă care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip.
După multă fâţâială încolo şi încoace a observat că una din dunele de nisip îi zâmbea.
El a văzut că duna era şi ea tânără, nou formată de vântul care tocmai trecuse pe acolo. Şi el s-a îndrăgostit atunci şi acolo de părul ei cel auriu.
“Bună dimineaţa”, zise el. “Cum e viaţa acolo jos?”
“Am tovărăşia celorlaltor dune, a soarelui şi a vântului şi a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totuşi suportabil. Cum e viaţa acolo sus?”
“Avem şi aici soare şi vânt dar lucrul bun e că eu pot călători pe cer şi pot vedea multe lucruri.”
“Pentru mine”, zise duna, “viaţa e scurtă. Când vântul se va întoarce dinspre păduri, voi dispărea.”
“Şi asta te întristează?”
“Mă face să simt că nu am un rost în viaţă.”
“Şi eu simt la fel. De îndată ce alt vânt va veni voi merge spre sud şi mă voi transforma în ploaie; dar ăsta e destinul meu.”
Duna a ezitat un moment, apoi a spus:
Ştii tu oare ca noi în deşert numim ploaia paradis?”
“Nu aveam idee că aş putea fi vreodată aşa de important”, zise mândru norul.
“Am auzit alte dune bătrane povestind despre ploaie. Ele spun că după ploaie suntem acoperite cu iarbă şi flori. Dar eu nu voi trăi niciodată asta pentru că în deşert plouă atât de rar.”
A fost de data asta rândul norului să ezite. Apoi a zâmbit larg şi a zis:
“Dacă vrei, aş putea să fiu acum ploaie peste tine. Ştiu că abia am ajuns aici, dar te iubesc Şi aş vrea să stau aici pentru totdeauna.”
“Când te-am zărit prima data pe cer, m-am îndrăgostit şi eu de tine! zise duna. “Dar dacă îţi vei transforma în ploaie frumosul tău păr alb, vei muri.”
“Dragostea nu moare niciodată, zise norul. “Este transformată şi pe de altă parte vreau să-ţi arat ce este paradisul.”
Şi el începu să mângâie duna cu mici picuri de ploaie, astfel încât să stea împreună cât mai mult, până când apăru un curcubeu.
În ziua următoare micuţa dună era acoperită de flori. Alţi nori care treceau spre Africa au crezut că trebuie să fie o parte din pădurea pe care o căutau şi au mai scuturat nişte ploaie.
Douazeci de ani mai târziu, duna fusese transformată într-o oaza care împrospăta trecătorii cu umbra copacilor săi.
Şi astea toate, pentru ca într-o zi un nor s-a îndrăgostit şi nu s-a temut să-şi dăruiasca viaţa acestei iubiri.”
Paulo Coelho