Ieri mi s-a întâmplat un lucru care mi-a dat mult de gândit. Un lucru de care nu sunt în stare nici măcar să scriu, pentru că nu ştiu cum să exprim în cuvinte. Ca să mă liniştesc, am ieşit haotic prin oraş, la o plimbare, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Nu mi-a păsat de oamenii care priveau pentru că nu asta e important pentru mine.
În ciuda faptului că ieri a fost 1 iunie, ziua copilului, cred că este primul an în care nu mă mai simt deloc un copil, deşi dimineaţă mi-am propus să mă simt aşa. Este ironic faptul că oricât de mult încerci să rămâi cu sufletul curat, din toate părţile eşti bombardat cu fel şi fel de gesturi şi vorbe, încât ajungi ca într-un final să ai un suflet obosit. Au trecut acele vremuri în care erai copil şi dacă ţi se întâmpla ceva, alergai în braţele protectoare ale părinţilor. Au trecut… Acum nu prea mai ai unde să alergi, decât în neştire, prin oraş. Nu poţi decât să ieşi pe uşă şi să te duci unde te taie capul, pentru că altundeva nu ai unde să te duci. Sau să ceri implorator spre cer, către Dumnezeu, după un sol al Lui. Nu cred că noi ca şi adulţi am uitat cum e să fii copil. Ne înşelăm. Încă ne mai amintim perfect, retrăim acele clipe din nou şi din nou. Nu, nu am uitat, ci nu mai putem. Ne bântuie amintirea copilăriei noastre în care problema cea mai grea era alegerea sortimentului de îngheţată. Cum am putea uita? E greu să-ţi cureţi sufletul, să zâmbeşti după o rană, să te bandajezi şi apoi să alergi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că pe măsură ce creştem noi, parcă ni se micşorează sufletul. Ni se mişcorează aşa de tare, încât cu greu putem ierta şi cu greu putem să trecem peste orgolii. Poate că totuşi încă mai suntem copii… nişte copii trişti… La mulţi ani!
Ca să văd aduc un zâmbet pe buze, împărtăşesc cu voi un filmuleţ:
httpp://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=wYslA1nKNQI
