E o seară plăcută de septembrie. Soarele dispare treptat in spatele copacilor din parc.
Asezat pe o banca de pe marginea vastului bazin, mă uit la suprafaţa netedă a apei pe care nu o încreţeşte nicio briză.
În faţa mea, un tablou pictat prin simplul efect al reflexiei îmi atrage privirile.
În oglinda limpede se răsfrâng copacii, cu frunze de un verde arămiu şi grilajul vopsit în galben şi roşu de pe malul opus.
Cele două imagini se suprapun, perfect identice, una în continuarea celeilalte.
Oglinda fidelă a apei redă cele mai mici amănunte ale formelor şi culorilor: conturul neregulat al copacilor, toate nuanţele frunzelor - de la verdele închis, până la galbenul ruginiu.
Printre coroanele dantelate, cerul de un albastru pal, presărat cu câţiva norişori alburii se oglindeşte pe întinderea rece şi calmă a apei.....
Gândul mă poartă spre poemul lui Puşkin, "Rusalka", pe care tocmai l-am recitit şi care, cu ani în urmă îmi încânta copilăria.
Închid ochii.....
Peisajul se transformă brusc: apa bazinului începe să curgă năvalnic, lângă mine apare ca prin farmec o moară părăsită, aud croncănitul unui corb bătrân....
Pe malul apei se opreşte un cal cu un cneaz frumos şi trist. Acesta îşi întinde mâinile spre apele învolburate ale Niprului, ascultând parcă o voce din adâncuri.....
Noaptea pe ape, poartă cerul cu stele.
Se-aude un cântec trist de rusalkă......
Mă simt de parcă as fi acostat un înger.
alunec pe treptele nesfârsite ale orasului. vitrinele bubuie de neoane.
ochii îngerului sunt însângerati. vreau să-l scot de aici. să-l scot afară în câmp sau mai bine să-l urc pe un bloc și să-i dau drumul...
totul se preface în noapte. Nu stiu unde naiba să mă mut până în zori. Nu am nimic. Singurătatea e o cătea care ma musca.
Nu mai am absolut nimic,decât mersul pe jos pana acasa.
Ingerul a îmbătrânit si s-a trântit pe asfalt. în locul lui o băltoacă. nimic altceva. as vrea să fiu un câine să-l beau fără să-mi pese. mi-e o sete cumplită.
nu-mi pasă....e inceput de sptembrie!
