duminică, 22 aprilie 2012

"De ce te mustră conştiinţa?!"

   Pe lumea asta te poţi despărţi de oricine! Poţi decide oricând să pleci dintr-o relaţie. Poţi alege să-i faci rău cuiva şi asta să pară că te scufundă în bucurie, deşi bucuria pentru suferinţa altuia are-n ea ceva luciferic. Poţi evita pe oricine, te poţi ascunde în orice clipă. Eşti în totalitate liber de lumea exterioară. O singură fiinţă se ţine după tine toată viaţa, "tu însuţi". De tine însuţi n-ai scăpare nici în somn. Nici într-o sfâşietoare singurătate. Universul nu-i destul de infinit pentru ca tu să găseşti în el un loc în care să te ascunzi de tine însuţi! O spune şi Ioan, în Pilda Femeii Desfrânate. "Iar ei, auzind aceasta şi fiind mustraţi de conştiinţă, plecau unul câte unul..."

Conştiinţa "mustră" şi, în vremea mustrării, te face să pleci de la Hristos sau de la lumina mereu prezentă în conştiinţa ta. Conştiinţa este în totalitate curată; tu eşti ea şi ea este Tu. Conştiinţa are claritatea şi puritatea celui mai desăvârşit cristal. Ea înregistrează cu o fidelitate încă neinventată de mâna omenească sentimentul, gândul, cuvântul şi fapta omului. Conştiinţa - spre deosebire de minte - ştie instantaneu să facă distincţia între adevăr şi falsitate, aşa cum demonstrează kinesiologia. De aceea noi "ştim" - chiar dacă nu ştim că ştim - clipa în care suntem minţiţi. Noi ştim când ne minţim singuri. Conştiinţa transmite în corp un impuls nervos, care ne întăreşte muşchii în momentul de adevăr. Iar în cel de falsitate, muşchii... slăbesc instantaneu. Conştiinţa "ştie" dacă ne hrănim cu alimente bune sau cu unele toxice. Ştie dacă gândim în adevăr şi dacă ceea ce spunem că simţim este chiar ceea ce simţim cu adevărat... Ea ne întăreşte pe noi înşine prin adevăr şi ne dezenergizează (ne mustră)... din pricina falsităţii. Ea ne arată drumul drept şi drumul strâmb. Ea ne mustră din pricina neiubirii şi ne sesizează cu precizie când gândim greşit. Pentru noi există, însă, o problemă; nu înţelegem în mod conştient ceea ce ne-am spus tot noi înşine. 
De conştiinţa proprie nu putem ascunde nici un păcat şi nici o nebunie. Orice ne-ar trece prin minte vreodată, fie că-i bun sau rău, frumos sau urât, măreţ sau dezgustător se înregistrează în conştiinţă şi merge după noi, chiar de-ar fi să fugim prin lumea întreagă. Capacitatea uluitoare a conştiinţei de a discerne între adevăr şi falsitate, între bine şi rău ne obligă "să ne iubim aproapele întocmai ca pe noi înşine". Iubirea pentru altul devine automat- în virtutea simplei existenţe a conştiinţei - iubire de sine, fie şi dacă pe altul îl urâm! Iar asta face ca aşa cum te iubeşti pe tine să-l iubeşti pe altul şi invers. Porunca biblică "iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" este, prin natura conştiinţei, lege care se autoaplică fără părtinire, fără concesii, fără lamentări şi fără circumstanţe!
Iată de ce alegerea noastră de a creşte în dragoste şi-n gânduri bune poate fi neîntrecut de înţeleaptă şi mai mare decât toate alegerile pe care le facem într-o viaţă. Căci conştiinţa, care ştie şi înregistrează totul, ne reflectă pe noi înşine în propriile trăiri, gânduri, sentimente, idei, vise şi fapte. Un singur gând de iubire se întoarce mai puternic în trăirile noastre, căci conştiinţa îl recunoaşte ca fiind adevărat. Un gând rău se întoarce ca stare de slăbiciune în trup şi aşa conştiinţa ne vesteşte că am minţit (conştiinţa recunoaşte ca adevărate trăirile care întăresc viaţa) şi ne mustră. La fel ca-n Pilda Femeii desfrânate, mustrarea se întoarce ca stare insuportabilă în conştiinţa celui ce mustră, vreme în care - precum oamenii biblici - "ne îndepărtăm de Hristos". Dar şi iubirea se întoarce mai puternică în conştiinţa celui ce-o trăieşte şi, prin aceasta, Omul se salvează pe sine însuşi!