Vreau sa ma asez dar stiu ca timpul e putin, mi-e frica ca nu voi reusi. Nu voi reusi sa prind autobuzul de dupa colt, sau nu voi reusi sa te ajung… mi-e teama daca ma voi opri,nu voi mai putea sa strig.

"Glasul va deveni un ecou..."

Azi imi dau seama ca nu-mi ajunge timp, nu-mi ajunge timp sa traiesc…imi dau seama ca ii pierd pe cei dragi din ochii mei

Secundele ma dor, de fiecare data cand privesc ceasul ,simt ca sufletul moare.

Aceleasi ulite, acelasi miros de flori de castan. Aceleasi zambete ma intalnesc la margina acestui drum. Aceeasi durere, acelasi suflet modelat din lacrimi…
Pot oare oamenii sa pretuiasca viata? cand foarte multi din ei se opresc la mijloc de drum si isi dau seama ca nu mai exista continuarea.
Pot oare ei sa se gandeasca ca traim citeva secunde pe acest pamant. Pot oare ei sa daruiasca dragoste copilului fara ca sa-l uite in strada.

Pot oare ei sa-l ajute pe cel care moare cu lacrimi in in fata lui. Pot oare eu sa ajung la inima ta…

Aceleasi intrebari…

Hai sa ne batem joc de copii!

Hai sa ne batem joc de copii!

Suna urat indemnul asta, este?
- Vai, dom’le, ce animal(a) ar putea spune asa ceva despre cei mici?! Ei trebuiesc ingrijiti, protejati, invatati…
O ipocrizie fara seaman este afirmatia de mai sus, va spun eu ce este. La noi sperantele copiilor sunt anulate de la zero km, si nu de natura, de zona geo-politica sau de catre martieni. Le sunt anulate sansele de catre noi!
Ajung la Diverta cu mini-pinguina, ma tine doua ore printre rafturi ca sa-si aleaga o tona de pensule si acuarele, caiete, carti, alt ghiozdan, ceva creioane, alt penar… intelegeti voi. Pleaca la distractie (o sa va spun cu alta ocazie despre o idee foarte misto a lui Ati – fost Mandinga) si eu ma duc la casa, sa achit. Stau la coada vreo 10 minute si la un moment dat se aude din spate o voce de adolescent:
- Bai, hai la coada asta ca e mai bine. Ca suntem in Romania, lumea se baga in fata, ce m-am saturat…!
Ma intorc, si-l vad pe posesorul vocii, il intreb cati ani are – imi spune ca 15, ridic spranceana si-l mai intreb ceva:
- Pai, la 15 ani deja ai ostenit? Esti deja acrit de Romania?!
Imi spune ca da. Platesc si plec. Nasol.
Nasol dar are dreptate, noi le-am pus asta in cap, noi tragem ponoasele. Ce aud ei de la zero kilometri? Ca Romania e de rahat, ca nu mai are nici tara – nici noi – nici o sansa, ca orice faci la noi e sortit pieirii, ca noi suntem cu totii niste hoti, niste lenesi, niste fraieri. Si dupa ce le repetam astea pe toate canalele posibile, ne asteptam ca la 18 ani sa termine scoala si sa se arunce ca nebunii in viata si sa faca in asa fel incat tara asta s-o ia in sus?!
Ciuciu! Daca de la 15 ani sunt deja acriti de Romania, deja sunt cu gazul la jumatate. Nu, nu vor pleca, nu pot pleca toti (chiar daca isi doresc), dar vor ramane sa ingroase randurile dezamagitilor, scarbitilor si celor fara speranta. Adica vor fi la fel de inutili ca si cei inutili de acum.
Pe mine nu ma sperie altceva, ci asta… ca viitorul se naste deja blazat, plictisit si fara pic de chef intru a face ceva bun!