Simtiri,ganduri si cuvinte si fapte – toate in mine

Multe vorbe. Multe, multe cuvinte frumoase, texte inspirate, carti memorabile. Multe angajamente, juraminte si promisiuni. Multe sfaturi, multe pareri, multe discutii.

Multe cuvinte.

Gand.
Cuvant.
Fapta.

La cuvinte suntem cei mai priceputi.

In timp ce gandurile ne sunt inca pline de judecati, de critica, de rautati mici si mari, de frica, de pus raul in fata, de negativitate, de suspiciune. In timp ce vorbele de zi cu zi ranesc inca, arunca sageti, sunt pline de cinism si ironie si comunica mai mereu ceea ce NU mai vrem sa fim. In timp ce faptele ne sunt mici, lase, cuprinse de lene, lehamite si aratand frica cu care ne ducem zilele pe Pamant.

Simt foarte tare ca nu mai sunt de ajuns cuvintele. Ca nu mai ajunge sa spun(em) ca aleg(em) iubirea, ca aleg(em) sa fim mai buni, mai conectati, mai treji, mai atenti, mai impreuna si mai alaturi. Ca doar cu spusele raman(em) doar la asta, la o mare de cuvinte frumoase si intentii inalatatoare…

Simt foarte tare ca a venit momentul sa ne purtam asa cum spunem ca vrem sa fim. Simt foarte tare ca CURAJ nu mai inseamna deloc doar sa iti faci bagajele si sa pleci intr-un alt colt de lume ca sa traiesti in natura.

Ci curaj si adevar inseamna acum, pentru mine, sa pot ramane sincer cu mine insami, urmandu-mi sufletul si chemarile lui, chiar daca cei din jur ar putea spune ca i-am tradat sau dezamagit sau le-am inselat asteptarile.

Curaj si adevar pentru mine inseamna,acum sa nu mai vreau sa fug si sa ma despart imediat ce ceva nu functioneaza bine in relatia mea,cu prietenii mei,cu vecinii mei,cu parintii mei,cu oricine de pe calea mea. Ci curaj si adevar pentru mine inseamna sa fiu capabil sa raman cu capul sus, chiar daca vocea imi tremura teribil si lacrimile imi ineaca ochii si inima ma doare pana aproape sa plesneasca… si cu capul sus sa pot sa vorbesc si sa spun ce simt si sa imi asez limitele si sa imi comunic cu iubire nevoile si sa mi le accept si pe ale mele, si pe ale celorlalti. Chiar daca cei cu care vorbesc imi vor vedea lacrimile din ochi si imi vor auzi tremurul din voce si imi vor simti inima batand nebuneste si mie ii va fi teribil de rusine de toate astea.

Curaj si adevar pentru mine inseamna acum sa fiu capabil sa iubesc un om exact atunci cand o merita mai putin (precum asa de frumos zice un proverb chinezesc). Pentru ca atunci are cea mai mare nevoie.

Curaj si adevar pentru mine inseamna acum sa continui sa vad frumosul si perfectiunea din fiecare om si loc si situatie, chiar si atunci cand toata lumea in jurul meu spune “ha, ce chestie de cacat!”

Curaj si adevar pentru mine inseamna acum sa imi urmez, in sfarsit, mica si linistita voce interioara, care atat de des imi vorbeste si pe care atat de des o verific din 20 de mii de surse, ca sa fiu sigur ca e corect ce imi zice si ca uite, si in cartea asta scrie la fel, deci e corect ce simt eu, nu? Vreau sa o urmez fara sa o mai pun la testare. Sa ma urmez pe mine si glasul Inspiratiei pe care de atatea ori il aud, atat de clar, si il ignor, atat de sistematic.

Curaj si adevar pentru mine inseamna acum sa imi amintesc sa binecuvantez fiecare zi si om si situatie, indiferent cum e ziua aia sau situatia sau omul. Chiar daca uneori omul sau situatia sau ziua inseamna o palma usturatoare peste fata. Vreau sa imi amintesc sa binecuvantez totul, mai ales cand e greu, in loc sa injur si sa judec si sa critic si sa pun etichete.

Si, mai ales, curaj si adevar pentru mine inseamna sa nu mai las ca toate astea scrise aici sa fie doar o colectie de cuvinte frumoase si de intentii inaltatoare. Ci sa fie descrierea gandurilor si faptelor mele...:))

A iubi! Asta e tot. Asta e raspunsul la tot. Tot restul, toate zgandarirea asta dupa cunoastere, intelegere, dupa trecut si tocat totul prin ratiune, toata analiza asta de toate cele, zi de zi, si toata nevoia asta de a fi noi asa de destepti si de intelectuali si de geniali cunoscand si analizand si iar cunoscand – pierdere de vreme. Lalaiala fara rost.

Iubirea este raspunsul. Mereu, mereu, IUBIREA.

A cunoaste. A iubi.
Inc-odata, iar si iara.
A cunoaste-nseamna iarna
A iubi e primavara.
(Lucian Blaga)

Camera din podul cel vechi

Este vara. Ma aflu de cateva minute in podul prafuit al casei de la tara. Incerc sa gasesc ceva , in lada cu vechituri , nu stiu exact ce , dar un lucru de care imi e dor.In gramada aceea ,nu am gasit altceva decat o carticica , ce desi era acoperita cu un strat gros de praf , isi pastrase stralucirea.Ochii mi s-au ridicat incet de pe ea si parca aceasta imi soptise la ureche sa privesc in spate. Nu am ezitat si am observat ca acolo era o usita mica din lemn despre care nici nu stiam ca exista. Impingandu-o usor cu mana , cu teama de a nu deranja pustiul ,am vazut ca ascunde o simpla incapere cu pereti inalti , in care se aflau doar un hamac si un scaunel cu trei picioare.
Luandu-mi cartea si asezandu-ma in hamac am inceput sa citesc linistit .Incetul cu incetul , putin cate putin ,pe cum inaintam in numarul filelor citite , ma simteam ca si cum as fi luat parte la toata povestirea.
Privind in jur nu mai vedeam un simplu scaunel cu trei picioare , ci niste copaci inalti ce isi ondulau ramurile asemenea unor fotolii , frunzele reprezentand cuverturi frumos pictate cu niste culori vii, dar totusi pasnice demonstrand ca in acest taram , stapana nu era nimeni alta decat linistea. Pasarelele , desi erau mereu in miscare , nu mai aveau fracul acela negru obscur ,ci erau imbracate cu vesminte lejere , dar totusi deosebite.. Pe jos , covorul nu era altceva decat un musuroi de frunze ingalbenite si stropite cu putina cafea.
Peretii aceia mari , pictati cu valuri de fum , nu mai erau nicaieri , totul in jur parand a fi un mirific peisaj de toamna .De iti indreptai privirea in jos , nu vedeai altceva decat niste potecute ca niste cozi de fetite, ce isi aveau sfarsitul in cel mai adanc , dar cel mai adanc luminis al padurii.
Deodata apropiindu-ma de trunchiul zgrumturos al unui copac , am zarit o furnicuta ...Usor, usor, aceasta a inceput sa creasca in ochii mei si nu doar atat ca mi-a si vorbit :
-Bun venit iti urez , dragul mea vizitator! Eu sunt furnicuta fermecata ce iti va vorbi despre toate lucrurile ce te inconjoara .Dupa cum vezi ,suntem doar noi doi si acest lucru doar pentru faptul , ca aici este locul sau lumea , cum vrei sa-i spui ,in care poti sa zbori pe aripile fantasticului si sa te bucuri de toate minunatiile literare fara sa fii deranjat.
Dupa primele cuvinte mi-am dat seama,ca pot avea incredere in mica vietate , intelegand ca prin aceasta camera secreta,stiuta doar de ea si de mine,pot trece intr-o alta lume,intr-o lume a cartilor,in care voi avea parte de calatorii foarte placute.
Furnica isi pastra culoarea ,numai ca acum avea gura , nas si ochi asemenea pamantenilor .Pe fata ei se citea multa seninatate,iar sufletul ei canta melodii pline de bucurie pe care incerca sa mi le insufle si mie.Purta un costum din tafta neagra,ceea ce m-a facut sa cred ca era una din importantele personaje ale lumii ei .Nu avea bijuterii sau alte podoabe,sugerandu-mi ca era modesta si simpla ,reusind sa fascineze orice individ .Probabil azi era ziua de odihna si de aceea nu am vazut-o muncind si alergand cu desagii in spate fara a se lasa coplesita de oboseala. Deodata insa se auzea vocea mamei mele ce ma chema la cina .Fara sa vreau cand am privit in jur nu mai gaseam copacii, frunzele si toate celelalte.Totul fusese sters cu buretele, iar eu ma aflam din nou in hamac langa un scaunel cu trei picioare , inconjurata de peretii zugraviti de febra amintirilor.
Privindu-mi mana am vazut din nou acea furnicuta.Pentru ca era foarte amabila si prietenoasa ea nu s-a despartit de mine fara a-mi spune:
-Nu uita de noi si incearca sa ne vizitezi mai des !
Chiar de as fi vrut nu am mai apucat sa-i multumesc si sa-mi iau rams-bun, caci a si disparut .Atunci am auzit pasii mamei ce urcau scarile spre pod .Am iesit repede , ca ea sa nu descopere camera ascunsa , spunandu-i sa stea linistita ca sosesc acum.

De ce sunt unii oameni mai destepti decat altii?

Inteligenţa… o misterioasă însuşire despre ale cărei caracteristici s-au scris sute de mii de pagini. De ce anume depinde ea? Ţine de ereditate? Ţine de factorii de mediu, de condiţiile în care creşte o anumită persoană? Există mâncăruri care îţi măresc coeficientul de inteligenţă? Sau exerciţii fizice? Ori, poate, anumite exerciţii spirituale? Poţi deveni mai deştept jucând jocuri pe calculator, citind, dezlegând cuvinte încrucişate ori careuri de sudoku? Există grupuri etnice cu coeficient de inteligenţă mai mare decât al altora? Există regiuni ale lumii în care oamenii sunt mai inteligenţi?

O grămadă de întrebări, toate cu răspunsuri greu de dat, implicând cercetări complexe şi, uneori, aventurarea pe teritorii minate - acolo unde prejudecăţile discriminatorii stau la pândă, interpretările tendenţioase sunt mereu posibile, iar apelul la etică, echitate şi un fel de a gândi nepărtinitor nu are întotdeauna succes.

Problema-cheie pe care aceste studii au urmărit-o mereu a fost: diferenţele de la o zonă la alta se datorează factorilor genetici, factorilor de mediu sau ambelor categorii (dacă da, în ce măsură fiecăreia dintre ele?)

S-a constatat de mai multă vreme că în anumite regiuni coeficientul de inteligenţă (IQ) este mai ridicat decât în altele, iar de-a lungul ultimelor decenii, mai multe ipoteze au fost propuse pentru a explica fenomenul (şi, evident, pentru a oferi soluţii practice: cum facem să avem oameni mai deştepţi acolo unde se pare că ar fi nevoie de o ameliorare a situaţiei?)
Un IQ mai ridicat creează premisele pentru o viaţă mai reuşită, consideră cercetătorii; el este corelat, evident, cu rezultatele mai bune la şcoală, educaţie mai avansată, performanţe profesionale mai bune şi o mai mare probabilitate de a găsi o slujbă satisfăcătoare, atât intelectual, cât şi financiar. Mai mult, un IQ mai ridicat este asociat, în general, cu o stare de sănătate mai bună mai multe puncte de vedere, inclusiv o incidenţă mai mică a obezităţii şi a bolilor de inimă.
De aici, importanţa înţelegerii felului în care se dezvoltă inteligenţa şi a elementelor care îşi pun amprenta asupra ei.

Dacă în copilărie, perioadă critică pentru dezvoltarea creierului, se întâmplă ceva care sărăceşte rezervele energetice ale corpului, dacă apare un "hoţ" de energie care fură din preţioasele resurse destinate hrănirii ţesutului cerebral, atunci dezvoltarea cognitivă va fi afectată.

Or, prezenţa paraziţilor în organism implică un mare consum de energie. Rezervele corpului sunt redistribuite pentru a alimenta masiv şi sistemul imunitar, ale cărui cerinţe sunt mari atunci când luptă cu agenţii patogeni. În această situaţie, creierul e nevoit să se mulţumească cu o cantitate de energie mai mică decât normal, ceea ce impietează asupra dezvoltării lui, influenţează negativ abilităţile cognitive şi se traduce prin scoruri IQ mai mici.

Okay,cei care au 10 ani acum,nu se pot plânge deloc...

Okay,cei care au 10 ani acum,nu se pot plânge deloc..Au laptop,IPod,adresă de facebook,Blackberry.
Apoi eu când aveam 10 ani,făceam colecţie cu surprizele din gumele de mestecat Turbo şi eram mult mai fericit/ă decât cei din ziua de azi,chiar dacă nu aveam toate lucrurile care le au ei acum.
Mama si eu puneam flori si frunze la presat, si faceam "desene" cu ele,imi lipsesc vremurile alea.:(Si ne uitam la desene cu Popaye Marinarul , Mickey Mouse ,la serialul "Fantomete","Hunter pistolarul",nu la Hanna Montana sarutandu`se cu nu stiu cine , sau la unele desene idioate gen "numara cu mine" difuzate acum .Imi dau seama ca era mai frumos atunci , cand avea cate unul in cartier un telefon mai greu decat o caramida , cu antena , si daca cineva avea 10 mii la el , insemna ca fusese la bunici . Ne strigam la geam unii pe altii , ca nu aveam interfon , mess sau minute nelimitate . Si mergeam la scoala cu pachetelul , nu cu 50 de lei . Si nu te critica nimeni in privinta hainelor "Uite cum e imbracat ala/aia " . Era mult mai frumos atunci ♥ .
Sau fetele de 10 ani se plang ca le-au parasit gagii,si noi la 10 ani ne plangeam ca am rupt capul pupusei Barbie!:( sau nu stiou ce masinuta cu dichisii.Ce vremuri sunt acum...!!!Mi s pare o lume ¨nebuna¨

Asta e adevarat ... noi am fost ultima generatie care am vaut o copilarie frumoasa :X
INTR-ADEVAR,CE MAI VREMURI:))

Ai curaj sa ai curaj?

Ai atâtea de spus şi continui să nu spui nimic.
Ai atâtea de făcut şi continui să nu faci nimic.
Ai atâtea de schimbat şi totuşi tu nu schimbi nimic.
Ai atâta frumuseţe în tine şi o ţii încă ascunsă.
Ai atâta putere şi continui să fii slab.

Până când mai aştepţi să se întâmple o minune şi tu să nu faci nimic?
Până când mai aştepţi să treacă astăzi şi să vină mâine ca tu să faci ceva?
Până când mai poţi să nu fii fericit?
Până când ai să te compătimeşti?

Inceput de septembrie

E o seară plăcută de septembrie. Soarele dispare treptat in spatele copacilor din parc.
Asezat pe o banca de pe marginea vastului bazin, mă uit la suprafaţa netedă a apei pe care nu o încreţeşte nicio briză.
În faţa mea, un tablou pictat prin simplul efect al reflexiei îmi atrage privirile.
În oglinda limpede se răsfrâng copacii, cu frunze de un verde arămiu şi grilajul vopsit în galben şi roşu de pe malul opus.
Cele două imagini se suprapun, perfect identice, una în continuarea celeilalte.
Oglinda fidelă a apei redă cele mai mici amănunte ale formelor şi culorilor: conturul neregulat al copacilor, toate nuanţele frunzelor - de la verdele închis, până la galbenul ruginiu.
Printre coroanele dantelate, cerul de un albastru pal, presărat cu câţiva norişori alburii se oglindeşte pe întinderea rece şi calmă a apei.....

Gândul mă poartă spre poemul lui Puşkin, "Rusalka", pe care tocmai l-am recitit şi care, cu ani în urmă îmi încânta copilăria.

Închid ochii.....

Peisajul se transformă brusc: apa bazinului începe să curgă năvalnic, lângă mine apare ca prin farmec o moară părăsită, aud croncănitul unui corb bătrân....
Pe malul apei se opreşte un cal cu un cneaz frumos şi trist. Acesta îşi întinde mâinile spre apele învolburate ale Niprului, ascultând parcă o voce din adâncuri.....

Noaptea pe ape, poartă cerul cu stele.
Se-aude un cântec trist de rusalkă......

Mă simt de parcă as fi acostat un înger.
alunec pe treptele nesfârsite ale orasului. vitrinele bubuie de neoane.
ochii îngerului sunt însângerati. vreau să-l scot de aici. să-l scot afară în câmp sau mai bine să-l urc pe un bloc și să-i dau drumul...
totul se preface în noapte. Nu stiu unde naiba să mă mut până în zori. Nu am nimic. Singurătatea e o cătea care ma musca.
Nu mai am absolut nimic,decât mersul pe jos pana acasa.

Ingerul a îmbătrânit si s-a trântit pe asfalt. în locul lui o băltoacă. nimic altceva. as vrea să fiu un câine să-l beau fără să-mi pese. mi-e o sete cumplită.
nu-mi pasă....e inceput de sptembrie!

Amintiri trăite despre Carol al II-lea și epoca sa

Mi-am adus aminte de un subiect pe care profesoara de istorie s-a chinuit sa ne explice cand eram in liceu...asa ca m-am dumirit putin,m-am documentat si iacata-va ce-a iesit:

Toată domnia lui Carol al II-lea a fost umbrită de activitatea Mişcării Legionare. Aceasta începuse prin 1927, ca o mişcare de protest împotriva clasei politice române şi a situaţiei socioeconomice postbelice. A fost o iniţiativă a noii generaţii, iniţiativă care de la început a avut un caracter mistic religios, creştin ortodox – de unde şi numele pe care şi l-a luat de „Legiunea Arhanghelului Mihail” – cu nuanţe naţionaliste exacerbate şi cu idei de reformare morală a societăţii, dar mai ales cu o puternică orientare anticomunistă.

Conducătorul ei, Corneliu Zelea Codreanu, cu tată polonez (se numea Zelinski) şi o mamă germană, era un bărbat înalt, frumos, cu nişte ochi albaştri pătrunzători, şi un păr ondulat. Avea obiceiul deseori când nu purta cămaşa verde, să se îmbrace în haine ţărăneşti, aşa cum aveau obiceiul şi ţărăniştii Ion Mihalache şi Marin Piţigoi. Avea o carismă deosebită, graţie căreia a ajuns sub titulatura de „căpitanul”, şeful absolut al legionarilor şi una din principalele atracţii pentru tineret, deşi în 1924 – pe când era avocat – asasinase la Iaşi pe prefectul Constantin Manciu, ceea ce ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă.

A fost un mare maestru al manipulării maselor, mai ales al tinerilor, prin discursuri înflăcărate, ceremonii spectaculoase, folosirea simbolurilor religioase şi a uniformelor paramilitare (emblematicele cămăşi verzi), diferite insigne şi medalii, ca şi printr-o propagandă intensă prin afişe şi o presă incendiară. Curând, mişcarea lui s-a transformat într-o organizaţie politică denumită „Garda de Fier”, care a fost influenţată şi apoi dirijată şi chiar infiltrată de mişcarea naţional socialistă germană a lui A. Hitler, ceea ce i-a conferit un violent caracter antisemit, mai agresiv decât cel al partidului lui A.C. Cuza. Mulţi percepeau Garda de Fier drept coloana a cincia a nazismului în România, și erau revoltaţi de faptul că a promovat crima ca armă politică, prin asasinarea lui Manciu de Cornelia Zelea Codreanu, a lui I.G. Duca de către Nicadori, şi a dizidentului legionar Mihai Stelescu, în 1936, de către un grup de ucigaşi condus de Ion Caratănase, care s-a autodenumit Decemvirii. Primul ambasador sovietic în România, când a părăsit România, i-a spus Didinei Cantacuziono (care a povestit apoi părinţilor mei) că reuşise să infiltreze Garda de Fier cu oamenii săi. Cu acest prilej i-a trântit o butadă: „tomatele, înainte de a fi roşii, sunt verzi”. Părinţii noştri au avut grijă să ne demonstreze clar aspectele negative ale acestei mişcări şi în felul acesta am scăpat să cădem în capcana propagandei lor atrăgătoare, dar şi mistificatoare, în care au căzut mulţi tineri, unii dintre ei cu o deosebită valoare, amăgiţi de programele lor reformatoare şi moralizatoare, ca şi de caracterul ortodox naţionalist al ideologiei lor.