POVESTE
”Un tânăr nor se născuse în toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp să crească însă acolo, că un vânt puternic a împins toţi norii înspre Africa. De îndată ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare strălucitor scânteia pe cer şi întinse sub nori, se răsfăţau dunele aurii ale Saharei. Cum în deşert nu ploua aproape niciodată, vântul a continuat să împingă norii către pădurile din sud. Între timp, aşa cum se întâmplă şi cu tinerii oameni, tânărul nor a hotărât să-şi părăsească părinţii şi vechii prieteni ca să descopere lumea.
“Ce faci?” a strigat vântul. “Deşertul e la fel peste tot. Întoarce-te lângă ceilalţi nori şi o să megem toţi în Africa Centrală, unde sunt uimitori munţi şi arbori!”
Dar tânrul nor, un rebel înnnăscut, a refuzat să-l asculte şi încet a lunecat până a găsit o briză blândă şi generoasă care i-a permis să ajungă peste dunele aurii de nisip.
După multă fâţâială încolo şi încoace a observat că una din dunele de nisip îi zâmbea.
El a văzut că duna era şi ea tânără, nou formată de vântul care tocmai trecuse pe acolo. Şi el s-a îndrăgostit atunci şi acolo de părul ei cel auriu.
“Bună dimineaţa”, zise el. “Cum e viaţa acolo jos?”
“Am tovărăşia celorlaltor dune, a soarelui şi a vântului şi a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totuşi suportabil. Cum e viaţa acolo sus?”
“Avem şi aici soare şi vânt dar lucrul bun e că eu pot călători pe cer şi pot vedea multe lucruri.”
“Pentru mine”, zise duna, “viaţa e scurtă. Când vântul se va întoarce dinspre păduri, voi dispărea.”
“Şi asta te întristează?”
“Mă face să simt că nu am un rost în viaţă.”
“Şi eu simt la fel. De îndată ce alt vânt va veni voi merge spre sud şi mă voi transforma în ploaie; dar ăsta e destinul meu.”
Duna a ezitat un moment, apoi a spus:
Ştii tu oare ca noi în deşert numim ploaia paradis?”
“Nu aveam idee că aş putea fi vreodată aşa de important”, zise mândru norul.
“Am auzit alte dune bătrane povestind despre ploaie. Ele spun că după ploaie suntem acoperite cu iarbă şi flori. Dar eu nu voi trăi niciodată asta pentru că în deşert plouă atât de rar.”
A fost de data asta rândul norului să ezite. Apoi a zâmbit larg şi a zis:
“Dacă vrei, aş putea să fiu acum ploaie peste tine. Ştiu că abia am ajuns aici, dar te iubesc Şi aş vrea să stau aici pentru totdeauna.”
“Când te-am zărit prima data pe cer, m-am îndrăgostit şi eu de tine! zise duna. “Dar dacă îţi vei transforma în ploaie frumosul tău păr alb, vei muri.”
“Dragostea nu moare niciodată, zise norul. “Este transformată şi pe de altă parte vreau să-ţi arat ce este paradisul.”
Şi el începu să mângâie duna cu mici picuri de ploaie, astfel încât să stea împreună cât mai mult, până când apăru un curcubeu.
În ziua următoare micuţa dună era acoperită de flori. Alţi nori care treceau spre Africa au crezut că trebuie să fie o parte din pădurea pe care o căutau şi au mai scuturat nişte ploaie.
Douazeci de ani mai târziu, duna fusese transformată într-o oaza care împrospăta trecătorii cu umbra copacilor săi.
Şi astea toate, pentru ca într-o zi un nor s-a îndrăgostit şi nu s-a temut să-şi dăruiasca viaţa acestei iubiri.”
Paulo Coelho